Postul profesorului de religie

S-au scris mii de pagini despre Post, despre rolul și folosul său, însă aș vrea să mă opresc asupra unor chestiuni ce țin de legatura dintre Post și misiunea profesorului de Religie în școală.

În privința Postului, ca profesori de Religie, nici nu se pune problema să abdicăm de la regula lui. Suntem într-un fel luminători ca și slujitorii sfintelor altare, și cei cu care intrăm în contact așteaptă mult de la noi. Trebuie sa fim modele de comportament, în clasă, în cancelarie și în societate. Într-un fel aș putea spune că abia așteaptă unii să-și justifice neputința, lipsa de voință sau necredința prin ideea ca nici cel (sau cea) care predă Religia nu postește. De altfel, cum poți vorbi la clasă despre Post dacă nu-l practici? Când suntem întrebați (și suntem cu toții întrebați) dacă postim în posturile de durata, potrivit mi se pare a răspunde: „Mă străduiesc să-l țin pe tot! Cu ajutorul lui Dumnezeu sper sa reușesc!”. Dacă e vorba de întrebarea pusă în cancelarie, de un coleg de alta specialitate, cu siguranță ea se poate transforma într-o discuție, într-o scurta catehizare, pentru că răspunsul are pentru cel neobișnuit cu viața liturgică sau scrierile duhovnicești ceva misterios... „cu ajutorul lui Dumnezeu?!” El voia să audă: „da sau nu!”. Un răspuns categoric: „da” poate arunca pe mulți în mândrie, mai ales ca interlocutorul poate începe imediat cu laude de genul: „Bravo ție! Tu ai credință mare! Eu nu pot posti!”. Răspunsul categoric „nu” produce sminteală în toate situațiile: „Pai daca nici tu... dar apoi eu, care nu le-am p-astea cu credința”. Consider că nici pentru smerenie un profesor de Religie nu ar trebui sa spuna: „nu postesc”[147].

Pot spune din experiența mea, că elevii de liceu nu postesc într-un număr prea mare. S-a împământenit nefirescul obicei de a posti în prima și ultima săptămână, eventual și miercurile și vinerile. Problema este delicată pentru că în cele mai multe din familii nu se postește. Părinții elevilor noștri (care au aproximativ între 35-55 ani) sunt aceia care, născuți într-o societate comunista, nu au avut șansa pe care o au copiii lor de a afla de pe băncile primilor ani de școală despre Hristos și Biserică. Așa că elevul dornic să posteasca se lovește de mentalitatea părinților care nu vor să schimbe tabieturile și obiceiurile casei doar pentru ca așa vrea copilul. Și chiar dacă există bunăvoință (și dragoste) din partea mamei, chiar daca ea postește, apare cel puțin la o parte dintre elevi o altă problemă. Cei ce învață dimineața se plâng că nu pot posti pentru că pleacă dimineața la 6:30 și se întorc uneori la 15:00. Dimineața devreme unii nu pot mânca, iar timpul orelor se suprapune peste doua din mesele din zi. „Nu mă pot hrăni doar cu alune și biscuiți, iar mâncare la borcan nu iau”, îmi spunea un elev deunăzi. Cei ce învață după-amiază nu au aceasta problemă (putând servi acele două mese acasă). În aceste cazuri delicate - după cum am spus - se cuvine a-i îndemna pe cei în cauză să renunțe, dacă e cazul, la îmbuibare și să se aplece mai cu râvna spre postul sufletesc, spre rugăciune, spre pocăință. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Dacă nu îți schimbi viața, la ce mai postesti? Schimbarea bucatelor nu ajută la nimic”. Iar Sfântul Teodor Studitul în același duh învăță că „postul cel adevărat este abținerea de la orice lucru rău”. Dacă, din motive obiective, elevul nu poate posti alimentar nu trebuie să aibă senzația că postul acesta este pierdut, dimpotrivă, ceea ce ține de el să facă: paza minții, paza limbii, înmulțirea faptelor bune, pocăința etc. Am primit o adevărată pildă de la o eleva care din motivul pomenit mai sus nu poate posti (adică, nu se postește în familia ei). Ea îmi spunea: „De mâncat, voi mânca ce-mi dă mama! Însă voi renunța la ciocolata mea preferată, Smash, pentru mine e o oarecare formă de post, de înfrânare, de exercițiu al voinței. De altfel mă voi strădui spre postul sufletesc!”. Trebuie sa vorbim tinerilor cu mult entuziasm despre Post, despre bucuria de a posti. Un cuvânt ca acesta din Marele Vasile le poate da multă râvnă: „Pentru cei ce postesc de bunăvoie, postul le este folositor tot timpul, pentru că demonii nu îndrăznesc să atace pe cel ce postește, iar îngerii, păzitorii vieții noastre, stau cu plăcere lângă cei ce-și curățesc sufletul cu post”[148]. Este știut că Postul este armă asupra diavolului și că Scriptura pomenește că un anumit soi de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post (Matei 17, 21).

    Din experiența sa de viață, fiecare profesor poate și trebuie să mărturisesc izbanda împotriva patimilor diavolești ce ies „numai cu rugăciune și cu post”. Elevul are nevoie de exemplu, vrea să audă că tu însuți ai trăit bucuria vindecării de unele neputințe prin rugăciune și post. De aceea cred că cea mai bună „reclamă”, dacă putem spune așa, care se poate face Postului este că poate fi numit... „armă asupra diavolilor”, așa cum numim și sfânta cruce. De altfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că cel ce nu cunoaște postul, nu cunoaște crucea. 
________________________________________
[147] Unii găsesc de cuviință sa spuna ca nu postesc pentru ca postul lor nu seamănă cu cel în viziunea Patericului sau a scrierilor filocalice. Dar cel neobișnuit cu scrierile duhovnicesti nu înțelege ca aceștia fac exces de „cuvinte de smerenie desarta”, ci vor crede ceea ce aud și se vor sminti în cele mai multe situații. Umblați cu înțelepciune față de cei ce sunt afară (de Biserică), prețuind vremea spunea Sfântul Pavel (Coloseni 4, 5).

[148] Sfantul Vasile cel Mare, apud Garoafa Coman, Măncăruri și dulciuri de post, Editura Bizantină, p. 90.

 Extras din: „Hristos şi tinerii” de Laurențiu Dumitru