S-au scris mii de pagini despre Post, despre rolul și folosul său, însă aș vrea să mă opresc asupra unor chestiuni ce țin de legatura dintre Post și misiunea profesorului de Religie în școală.
În privința Postului, ca profesori de Religie, nici nu se pune problema să abdicăm de la regula lui. Suntem într-un fel luminători ca și slujitorii sfintelor altare, și cei cu care intrăm în contact așteaptă mult de la noi. Trebuie sa fim modele de comportament, în clasă, în cancelarie și în societate. Într-un fel aș putea spune că abia așteaptă unii să-și justifice neputința, lipsa de voință sau necredința prin ideea ca nici cel (sau cea) care predă Religia nu postește. De altfel, cum poți vorbi la clasă despre Post dacă nu-l practici? Când suntem întrebați (și suntem cu toții întrebați) dacă postim în posturile de durata, potrivit mi se pare a răspunde: „Mă străduiesc să-l țin pe tot! Cu ajutorul lui Dumnezeu sper sa reușesc!”. Dacă e vorba de întrebarea pusă în cancelarie, de un coleg de alta specialitate, cu siguranță ea se poate transforma într-o discuție, într-o scurta catehizare, pentru că răspunsul are pentru cel neobișnuit cu viața liturgică sau scrierile duhovnicești ceva misterios... „cu ajutorul lui Dumnezeu?!” El voia să audă: „da sau nu!”. Un răspuns categoric: „da” poate arunca pe mulți în mândrie, mai ales ca interlocutorul poate începe imediat cu laude de genul: „Bravo ție! Tu ai credință mare! Eu nu pot posti!”. Răspunsul categoric „nu” produce sminteală în toate situațiile: „Pai daca nici tu... dar apoi eu, care nu le-am p-astea cu credința”. Consider că nici pentru smerenie un profesor de Religie nu ar trebui sa spuna: „nu postesc”[147].